Prietenul meu...

Cand ma trezesc dimineata, ma duc la baie, ca orice om normal. Ma spal pe fata si cand imi ridic privirea in oglinda, il zaresc privindu-ma in ochi. Aparitia lui aproape brusca, nici nu ma mai sperie. M-ar speria mult mai tare daca nu ar mai veni. In diminetile in care intarzie, stau si ma intreb daca nu cumva am trecut de partea cealalta, daca nu cumva am fost convertit in nestire si el, prietenul meu, ca si cum ar sti asta inaintea mea, refuza sa mai vina. El este prietenul meu. Semanam straniu de bine unul cu celalalt, avem cam aceeasi statura, acelasi mod de a privi lucrurile si ne place sucul. Da, am 23 de ani si beau suc. Si cel mai important, suntem doi. Avantajul e ca nu trebuie sa impartim bautura cu restul prietenilor. Ei nu beau suc. Dezavantajul e ca trebuie sa il impartim la doi... Nimeni nu e perfect. El spre deosebire de mine nu e foarte vorbaret. Deschide gura doar atunci cand trebuie, dupa care pleaca. Daca isi mai aduce aminte de ceva, se intoarce. Daca nu, nu. Nu prea e sociabil. Nu e deloc. Singura persoana careia accepta sa ii vorbeasca sunt eu. Nici ceilalti nu il baga in seama. Ba chiar il ignora. Cand nu are ce face, vine la mine si sta cu mine. Doar sta. Nu spune nimic, nu ma deranjeaza din activitatile mele. E exact ca ursuletul primit cadou la balsamul pentru rufe: nu face nimic, sta acolo. Vine cu mine peste tot. E ca o bunica grijulie: nu imi impiedica actiunile niciodata, chiar daca sunt gresite, are grija sa nu afle nimeni cand fac vreo tampenie, e suportul meu psihic si seara nu pleaca pana cand nu adorm. El stinge lumina. Asta e Zânu'. Asa a fost din totdeauna. Zânul Maseluta. Suntem atat de uniti, ca practic suntem unul singur. Doar ca el este prietenul meu...